Fiecare copil se naște la momentul potrivit

Fiecare copil vine pe lume anume atunci când trebuie și exact cum trebuie. Dacă ai băiețel, înseamnă că ai nevoie să treci prin experiențele unui părinte de băiat, dacă e fetiță – atunci trebuie să știi cum e să ai o fiică.

Băiat sau fată, hiperactiv sau melancolic – anume de asta ai nevoie tu acum, anume asta înseamnă că trebuie să primești.

Acceptă lețiile primite în timpul creșterii copiilor tăi cu dragoste și bunăvoință. Fiecare copil are propria misiune în viața părinților lui.

Celebrul pedagog și om de știință georgian, Salva Amonashvili, autorul unei întregi direcții de cercetare – pedagogie umană, profesor Universității Pedagogice din Moscova a organizat un seminar pentru profesorii din Vladivostok.

La Universitatea maritimă de stat din Vladivostok nu s-a vorbit despre ”procesul educațional”, ci despre șlucruri mult mai importante. Amonashvili a pus astfel de întrebări: cine este copilul? Și cine suntem noi, adulții? Avem o filozofie de a percepe copilul? Cum putem trăi și comunica cu el? Care este scopul unui profesor?

Apropo, a predat chiar o lecție despre secretele alfabetului slav. „O viziune materialistă a educației îl umilește pe copil și pe profesor însuși”, a declarat Amonashvili. Și totuși, de ce?

– despre asta și s-a vorbit după seminar.

– De ce, Salva Alexandrovici? Este ciudat să auzi asta de la un om de știință.

– Pentru că trebuie să avem o conștiință deschisă, să percepem și lumea și spațiul, și destinul nostru, și tehnologia cu o viziune spirituală și morală luminată. Iar conștiința materialistă nu oferă o asemenea viziune.

Din prelegerea lui Amonashvili:

„Nu știm sigur dacă inteligența superioară există cu adevărat, dar putem accepta acest lucru ca o presupunere.

O poți numi oricum îți este ție mai comod – lumea lui Dumnezeu, lumea absolută sau lumea minții desăvârșite. A doua presupunere: sufletul uman este un fel de substanță eternă, indestructibilă, care tinde veșnic spre progres, nu are alte funcții și numai noi înșine suntem responsabili de evoluția sau involuția sufletului nostru. Și a treia presupunere: viața noastră pământească este doar un scurt fragment din călătoria sufletului nostru, cu toții suntem niște rătăcitori prin Univers.

Da, niciuna dintre aceste ipoteze nu se poate dovedi, în acestea putem doar crede. Dar ele stau la baza religiilor și a literaturii clasice mondiale. Și tot ele sunt catalizatorul pedagogiei umane. Și dacă toate aceste ideologii reprezintă o bază temeinică, atunci apare o percepție filosofică asupra copilului.

Și, totuși, cine este copilul? Nu, el nu este un accident și nu un capriciu al părinților, ci un fenomen al vieții noastre. Copiii vin în această lume cu o misiune specială, pentru că fiecare individ care vine pe lume, aduce propiul aport în schimbarea acesteia. Cum l-au schimbat Hristos, Pușkin sau Einstein. Cineva va spune: desigur, doar ei erau genii. Dar până și ”neînsemnata pământeană”, Arina Rodionova, avea propria misiune.

Oamenii se nasc unul pentru celălalt și se ajută reciproc să urce pe scara evoluției.

Și dacă profesorul tratează copilul din această perspectivă, atunci este puțin probabil ca în clasă să se strige: „Liniște! Toată lumea, deschideți caietele! Mâine să nu vii la școală fără mama! ” Pentru că sarcina profesorului nu este de a preda un paragraf, și nici de a oferi informații sau cunoștințe – căci asta nu este foarte dificil, ci de a ajuta copilul să-și găsească destinul, propria cale. Însă cum să faci asta, prin ce metodă, instrument? Și aici începe arta de a fi profesor”.

– Shalva Alexandrovici, tu spui că fiecare persoană are destinul său. Scuzele mele, dar cum explicați soarta criminalilor și s teroriștilor?

– Dacă pornim de la punctele de vedere filosofice pe care mă bazez, o persoană nu vine pe această lume cu intenții rele, fiecare poartă chipul lui Dumnezeu sau, dacă vă place mai mult, poartă o fărâmă de cosmos, pentru că, oricum ar fi, suntem dependenți de multe fenomene cosmice. Dar ceva poate denatura destinul unei persoane: cineva nu a ajutat, cineva nu a fost acolo la timp, nu a spus cuvintele necesare. Astfel, apare o schimbare a parcursului existențial. Chiar crezi că un om e rău pentru că vrea să fie rău? Cineva și-ar fi dorit să-și poată ispăși vinovăția. Iar altcineva cheltuie milioane pentru a primi indulgență…

– La seminar, ați prezentat o lecție: comunicarea unui profesor cu copiii… Iar pe părinți la fel îi sfătuiți părinții să comunice cu copiii săi din perspectiva că fiecare din ei a venit pe lume cu o misiune anume?

– Am propria ideologie despre creșterea într-o familie a unui copil și sunt și tată, și bunic. Cândva noi am fost crescuți, apoi noi creștem copiii prin propriile greșeli și încercări.

Voi spune ce e principal: dacă părinții vor să îmbunătățească sistemul educațional în familie, în primul rând, ar trebui să refuze orice pedeapsă a copilului. Chiar orice pedeapsă!

Puteți întreba: și dacă un copil face ceva rău, e obraznic, ce să faci? Există abordări diferite, dar toate necesită mult efort din partea părinților. Dacă aveți un copil, atunci, vă rog, acordați timp copilului! Nu-l educați la întâmplare, ci constant. Pentru că, dacă e la întâmplare, atunci nu te poți descurca fără pedeapsă, pentru că nu ai timp să-l calmezi, așa că trebuie să strigi, să interzici, să-l verific. Dar dacă îmi dedic cea mai mare parte a inimii creșterii unui copil, este puțin probabil ca astfel de tehnici să fie necesare.

Asta nu înseamnă că nu voi cere nimic copiilor, ci doar vom purta o altfel de conversație. Copilul a făcut ceva rău, i-am pus o condiție: hai mai mult asta să nu se întâmple.. Și îl conving.

Dar de îndată ce va începe să înțeleagă și să facă bine, îl voi încuraja de o sută de ori să se fortifice în această direcție. Sau chiar și când va încerca doar să facă un bine – voi exagera și îl voi lăuda, admira: vezi, fiule, devii bărbat! Și așa trebuie în mod constant. Laudă-ți copiii! Trebuie să înălțăm copilul în proprii lui ochi.

– Cu toate acestea, un copil nu crește fără „trucuri” …

– Desigur, inclusiv pentru că are o „pasiune pentru maturitate” – e un sentiment natural, foarte puternic pentru care va face orice. De exemplu, brusc fiul începe să fumeze – așa crede el că se poate simți matur, mai ales dacă tatăl fumează. Și ce faci atunci? Strigi, interzici? Dar poate începe să fure țigări, bani … La urma urmei, crește, toată lumea fumează și trebuie să fumeze.

Este important ca copilul să se maturizeze în comunicarea cu părințiii și, dacă vă certați, apar conflicte, ceea ce se întâmplă în multe familii: țipete, tatăl fugărește fiul în jurul casei… Și reiese că tatăl nu știe să educe și să crească propriul fiu, nu-și acceptă copilul și apoi un adolescent începe să caute companii unde este acceptat.

Este mai bine dacă tatăl își crește fiul ca pe un frate, spune-i: „Fiul meu, deja crești … Iată ultima mea țigară și mai mult nu mă vei mai vedea fumând”. Dacă tata o face, înseamnă că își iubește copilul, dacă nu – se iubește pe sine.

Dacă un copil face ceva rău, nu trebuie să-l pedepsești, ci să plângi! Să spui cu lacrimi în ochi cât suferi, fiind tată sau mamă. Lacrimile unei mame sunt de o mie de ori mai efective decât mâinile unei mame atunci când își bate copilul. Bate, aparent cu intenții bune, din dragoste, se pare că bate… Dar un copil nu va accepta niciodată o astfel de iubire! Violența nu crește un copil, ci îi oprește dezvoltarea. Îndepărtează suportul spiritual. Și atunci noi, părinții, suntem singuri îngroziți.

– Dar cum să-l convingi să citească?

– Citește tata acasa? Copilul ar trebui să vadă oameni care citesc în jurul său, care iubesc și prețuiesc cartea. Și imediat ce tatăl are câteva minute libere, el nu ia niște bere, nu se uită la televizor, ci ia o carte, se așează și citește. Și mama citește la rândul ei.

Și n-ar fi rău dacă, înainte de culcare, mama, tata, bunica sau bunicul se așează lângă copil, chiar și fiind adult, și citesc  câteva pagini: fiule, ascultă, te rog! Ceva din Biblie, sau basme, povești și lăsați-l să adoarmă, însă continuați să citiți încă vreo 10-15 minute.

Copilul absoarbe informația asta. Dacă în familie e un mediu în care se citește și membrii aceșteia sunt niște lectori pasionați, este imposibil ca un copil să nu iubească să citească. Dar vedeți, toate acestea sunt o cale dificilă pentru părinți. Nu degeaba spunem: copiii sunt și bucuria noastră, și lacrimile noastre.”