Teoria controversată a lui Hockney din publicația ,,Știința secretă”

Povestea începe în anul 1999, atunci pictorul, fotografu și artistul David Hockney aflându-se la Londra, a vizitat expoziția Ingres de la National Gallery și a rămas intrigat de desenele acestuia, în special de acuratețea liniilor, desenele fiind făcute pe suprafețe relativ mici, ceva foarte aproape de coala A4.

Pentru un artist care a fost învățat să deseneze în ”tradiția convențională a lui Carracci, portretele foarte mici și foarte precise ale lui Ingres păreau uluitoare. Hockney a mai vizitat muzeul de câteva ori, uitându-se îndelung la desene și încercând să înțeleagă cum au fost executate. Privind unul din portrete, cel al Lady William Bentick i-a venit în minte asemănarea cu o linie pe care o mai văzuse, dar nu mai știa unde. După câteva zile și-a amintit de naturile statice ale lui Worhole din 1975, cu o linie clară, curată, rapidă, sigură pe ea. Se știe că Warhole folosea un diaproiector – în galeria lui Paul Kasmin se găsesc fotografii cu Warhole la lucru folosind această tehnică.

1

În anul 1807 unele portrete puteau fi desenate cu ajutorul camerei-lucide

Atunci Hockney a început să facă legăturile. Și-a amintit cum la școală a învățat despre un aparat numit camera lucida, construit în 1807 pentru desenatori, lucru care se mai găsește și astăzi dar destul de rar și cam scump. Plecând de la supoziția că artiștii au folosit instrumente optice și-a creat în atelier un ”mare zid” pe care a atârnat fotografii color ale picturilor din secolele XV – XX, aranjate cronologic, pe secole, pe o lungime de peste 20 m.

2

Jan van Eyck – portretul Arnolfini, 1434

A comparat astfel un număr mare de lucrări și a ajuns la concluzia că realismul din jurul anului 1420 se poate datora oglinzilor concave care erau folosite atunci. În 2000 împreună cu Charles M. Falco a publicat articolul ”Operele lui Jan van Eyck,” în revista Optics & Photonics News vol 11, lansând teoria conform căreia realismul avansat și acuratețea desenului din arta occidentală, începând cu perioada renascentistă, se datorau în primul rând ajutoarelor optice.

5

Cântăreț cu lăuta – Caravaggio

Pictorul italian Caravaggio folosea instrumente optice revolutionare pentru epoca in care a trait, care ii permiteau sa “fotografieze” modelele, cu 200 de ani inainte de inventarea aparatului de fotografiat. Maestrul lucra intr-o camera obscura, unde modelele sale erau luminate de o raza de lumina ce intra in camera printr-un singur orificiu din tavan. Imaginea era proiectata pe o panza cu ajutorul unei lentile si a unei oglinzi.

În 2001 David Hockney a publicat cartea ,,Știința Secretă” în care și-a lansat teoria cunoscută sub numele de Teoria Hockney-Falco. În această carte el demonstrează faptul că, evoluția picturii către un realism accentuat care s-a declanșat la începutul secolului al XV-lea în Țările de Jos și a continuat până în secolul XIX, a fost posibilă datorită folosirii instrumentelor optice (camera obscură, camera lucida și oglinzile curbate).

El a fost criticat în principal pentru faptul că, a admite că artiștii foloseau instrumente optice este egal cu a-i acuza că au trișat, or acesta este un atac dur la conceptul de geniu artistic înnăscut. Concepția populară și romantică despre artist este de erou care se luptă singur să reprezinte lumea, dar artistul medieval sau Renascentist era mai degrabă un antreprenor, avea ateliere spațioase și ucenici din cei mai talentați. Prin urmare, această teză trebuie privită doar ca o informație în plus în analiza istoriei artei și nu ca o discreditare a muncii sau talentului artiștilor. De altfel, însuși Hockney spune că:

1. Imaginea proiectată de un instrument nu înlocuiește desenatorul: nu instrumentul desenează ci mâna omului;
2. Instrumentul optic nu face desenatul mai simplu – folosirea corectă a camerei lucida este foarte greoaie la început și ia timp deprinderea cu ea
3. Camera lucida grăbește fabricarea imaginii – care este în fapt meseria artistului
4. Optica ajută la obținerea unei imagini mai însuflețite și mai percutante;

La început, teoria aceasta a fost vehement criticată, dar în 2006 cartea a fost re-editată, mulți istorici de artă importanți au adoptat-o.

Din păcate, această teorie a lui Hockney este ignorată sau ocolită ca și cum ar fi un subiect tabu, o temă care ar putea pune în pericol o credință aproape religioasă despre geniul marilor maeștri.