– Unde e fetița? s-a aruncat Baba- Cloanță asupra motanului negru și gras. Numai ce era aici, unde s-a ascuns?
-A fugiiiiiit, a răspuns mieunând pisoiul.
-Cum așa? Nu putea ea așa să fugă! Tu pentru ce stai aici?Trebuia să- i sari în spate și să o zgârii! zise Cloanța.
-Înțelegi tu, stăpână, cum să zic, ea îmi dădea smântână.
-Ție? Smântână? Și tu ai mâncat?
-Și ce din asta? Da!Am deja 100 de ani de când îți slujesc, o lingură de lapte nu mi-ai dat, dar ea a dat de la dânsa, partea ei.
Baba- Cloanță privi pe geam afară și întrebă cu voce tare:
-Așaaaa, dar câinii de ce nu au oprit- o când a fugit afară? Hei, voi, dulăilor, acum veniți aici!
-Nu striga în zadar, nu vor veni ei, ei dorm duși,a răspuns somnoros pisoiul.
-Cum adică dorm? indignată întrebă baba.
-Așa dorm. Au mâncat pe săturate și dorm. Fetița le- a dat salam dintr- acela care i se cuvenea ei, a căscat pisicul.
-Să o ajung oare din urmă? întrebă mai mult pentru sine Cloanța.
-Stăpână, se adresă motanul babei, ce- i vei face fetei dacă o vei găsi? O vei prăji și o vei mânca?
-Hai c- ai zis- o! Dar eu, ce, sunt o bestie? De 300 de ani toți îmi spun Cloanța- Cotoroanța, dar ea îmi spunea „bunicuță”. Bătrâna scăpă câteva lacrimi pe obraji. Eu i-am adunat careva mere, careva plăcinte, să aibă la drum, zâmbi ea cu colțul gurii.